1 aprilie - Ziua umorului

0

Biblioteca „Târgu-Mureș” felicită cititorii cu ocazia Zilei umorului - 1 aprilie, urându-le bună dispozitie și succes în organizarea farselor. În acest context, propune spre lectură Colecţia de carte comică „Râsul lumii”.

1. Allen, Woody. Anarhie pură. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 174 p.
„Sam, ai parfumat prea tare pantalonii” sau „A gresi e omeneste - a pluti, divin”, sau „Exercitii de gimnastica, existenta otravita, ultima dubla”. Titluri care intrigă, fără îndoială. Totodată, însă, texte scrise aparent în joacă de un autor dotat cu o imaginație febrilă și purtat de o frenezie asociativă peste medie. Anarhie pură conține optsprezece proze, dintre care opt sunt publicate în premieră. Din fiecare răsare un Woody Allen hâtru, alert și irezistibil. Un geniu comic gata să condimenteze pagina, să-și contrarieze criticii și să-și răsfețe cititorii. Un scriitor pentru care vorba de duh e monedă curentă. Un virtuoz al genului parodic, pe care nu poți să-l imiți și n-ai cum să nu-l observi.


2. Arnott, Stephen. Antologia proverbelor ciudate. – Bucureşti : Humanitas, 2010. – 274 p.
„E greu să sileşti o maimuţă bătrână să facă o strâmbătură nouă.“ „Cei care-i refuză laptele pisicii trebuie să-i dea smântână şoarecelui.“ „Gluma trebuie să aibă dinţi de oaie, nu colţi de câine.“ „Nu-ţi zăvorî uşa cu un morcov fiert.“ „Dacă ai un tată medic, trimite-l acasă la duşman.“ „Cine se gâdilă singur poate râde când are chef.“ Om cu un palmares impunător în materie de texte comice, Stephen Arnott culege de data asta pepite de înţelepciune din toata lumea şi le adună în volum. Elementul lor comun e umorul care luminează pe dinăuntru fiecare frază. Cine deschide această carte constată din nou că nu există monopol pe ascuţimea minţii. Proverbele adunate de Arnott ne fac să privim cu alţi ochi filonul popular din Malaysia şi Slovacia, din Noua Zeelandă şi Sri Lanka, din Jamaica şi China. Din toate aceste locuri ţâşnesc vorbe de efect, pe care eşti tentat să ţi le notezi, spre a le folosi la momentul cuvenit, întru epatarea şi fermecarea celor din jur.

3. Bloch, Arthur. Legea lui Murphy. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 352 p.
„Legea lui Murphy n-a fost emisă de Murphy, ci de altcineva pe care-l chema la fel." E doar una dintre miile de afirmații hazoase incluse în acest îndreptar al contratimpului. Puține cărți au știut să surprindă mai bine absurdul cotidian, dereglările de care avem parte zilnic, pașii greșiți pe care-i facem fiindcă așa ne e scris. Textul lui Arthur Bloch are o armatura pretins științifică și o tencuială de postulate, leme, principii, observații, omilii, amendamente si corolare. Legile enuntate aici sunt un fel de teoretizare a pesimismului. O teoretizare parodica, hranită din mulțimea de boacane sau nereguli în fața cărora oftăm, bombănim sau punem mâna pe topor. Si mai e ceva. Citind cartea lui Bloch, avem uneori impresia că, printr-o neștiută telepatie, am contribuit la scrierea ei. Fiindcă ni s-a întâmplat și nouă, nu-i asa?, să suspinăm filozofic și să conchidem blazat: „Cine sforăie cel mai tare adoarme primul." Sau, și mai și: „Inteligența artificială n-a câștigat nici o luptă în fața prostiei naturale.”

4. Buckley, Christopher. Dumnezeu mi-e broker. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 202 p.
Un fachir al bursei newyorkeze părăsește metropola și pleacă să se reculeagă departe de lumea dezlănțuită. Ajuns la mănăstirea Cana, el devine fratele Mog (prescurtare de la „Mogul”) și cunoaște un abate care vrea să-i folosească deprinderile pentru rentabilizarea așezământului. Căci mănăstirea Cana stă să cadă, resursele sunt puține, iar banii lipsesc din cont. Fratele Mog se prinde în hora revirimentului, dar trebuie să combată apetitul bolnav pentru literatura motivațională pe care-l are abatele, convins că diverșii guru cu tiraje cosmice pot fi surse de inspirație și modele de urmat. Lucrurile se complică odată cu descinderea la Cana a monseniorului Raffaello Maraviglia, personaj care nu-și merita numele și care nutrește o pasiune frenetică pentru vinurile de colecție și pentru meciurile lui AC Milan. Rezultatul este o farsă cu accente bufe, în care intervine la un moment dat și brațul lung al FBI-ului.

5. Buckley, Christopher. Florence a Arabiei. – Bucureşti : Humanitas, 2007. – 324 p.
Suntem în Orientul Mijlociu, într-un spatiu fictiv, căruia ne vine ușor să-i recunoaștem replica reală. Femeile se deplasează acoperite, bărbații se roagă și scot sabia. Orice gleznă femeiască dezgolita e o ofensa penalizabilă repede și dur. Florence Farfaletti, o americancă pornită să curme nedreptățile lumii, se decide să organizeze Reforma, lăudat fie-i numele. Asta poate însemna inclusiv un post TV pentru emanciparea femeilor, ceea ce într-o țară a valurilor negre poate produce buclucuri enorme. Christopher Buckley scrie o nouă satiră politică în care palatele opulente, petrolul, deșertul și covorașele de rugăciune asigură decorul, iar americanii se regăsesc în postura infidelilor patentați.

6. Claments, Toby. Codul Da Vino. – Bucureşti : Humanitas, 2007. – 206 p.
Uciderea unui custode pe nume Gordon Sanitaire într-o biblioteca din Bruxelles alertează confreriile oculte și autoritățile care picoteau blajin. Omenirea pare amenințată de un nou pericol devastator. Diverși temerari își iau inima-n dinți și lumea-n cap ca să înceapa căutarea. Ce caută cu toții? O legendară cheie de boltă care se cheamă Mûre-de-Paume și care-i înlesnește găsitorului accesul la secrete formidabile. E adevărat, unii dintre combatanți au niște nume conspirative de tot răsul: Bufnița Cafenie, Prezervativ, Nevăstuica. La fel de adevărat, marile secrete par sminteli în toată regula: James Joyce a fost femeie, Virginia Woolf barbat, iar Beethoven, vorba bancului, a compus trei simfonii - Eroica, Pastorala si A Noua. Spectacolul parodic e la el acasa, iar Toby Clements se simte minunat când persiflează. Și un ultim secret răscolitor: Codul Da Vino a apărut fără aprobarea lui Dan Brown.

7. Fischer, Tibor. La genunchiul broaştei. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 308 p.
Nu-i deloc simplu să scrii pe tonuri vesele despre anii cincizeci în Ungaria. Tibor Fischer o face din perspectiva unui tânăr baschetbalist care deschide ochii într-o lume anapoda. Gyuri Fischer și prietenul lui, Pataki, descoperă deliciile propagandei de partid, farmecul muncii într-o întreprindere comunistă, valul polar adus de sovietici la invazie și tehnica potemkiniadelor duse la perfecțiune. Altfel spus, suficienta materie prima pentru o drama sfâșietoare. Însă Tibor Fischer preferă registrul comic și transformă totul în caricatură. La genunchiul broastei e un roman în care personaje grotești, flașnetari de partid, șmecheri năvalnici, trișori intratabili și gorile cu sufletul de mărimea pumnului populează o galerie greu de uitat. O galerie unde minciuna înfloreste la tot pasul, iar adevărul e suit în dubă și dus la groapa de gunoi.

8. Fischer, Tibor. N-o citi dacă eşti prost. – Bucureşti : Humanitas, 2009. – 252 p.
Manifest pentru literatura adevarată, culegerea de povestiri a lui Tibor Fischer este o reusită a gen(i)ului parodic. Ireverentios și sarcastic, iconoclast și acid, Fischer creează personaje greu de uitat și le pune în situații greu de conceput. Din Londra pe Coasta de Azur și dintr-o închisoare din Brixton într-o librărie germana, eroii lui compun o galerie bizară și vorbesc despre o lume în care smintirea pare fapt divers. N-o citi dacă esti prost cuprinde șapte texte dense, hazlii și istete, cu titluri pe măsură: L-am halit pe bucătar, Pe urmă spun că ești beat, Îmi place să fiu ucis etc. Inventiv, anarhic și meșter în ale umorului absurd, Tibor Fischer este un autor citit cu desfătare, dar și cu ridicări din sprâncene.

9. Găinuşă, Mihai. Fără cap şi fără coadă. – Bucureşti : Humanitas, 2007. – 273 p.
„Mihai Găinușă a compus un roman cu cheie, unde ironia și substratul absurd sunt mijloacele, iar realitatea imediata, substanta. Ironia are inconvenientul că presupune o anume cultură a convențiilor artistice. (...) Pare de la sine înțeles că romanul-comedie trebuie să fie accesibil. Fără cap și fără coadă devine, de la primele pagini, o comedie provocatoare, dar derutantă datorită simpaticelor deliruri cauzale de parcurs. Romanul e încărcat de povestiri de sine stătătoare, ca un pom cu roade. Polonezii și cehii sunt mari meșteri în dezvoltări narative aparent parazitare. După ce le descoperi farmecul, le înțelegi și rostul în structura generală a cărții. Remarcabilă în acest roman de construcție, dar și de limbaj, e siguranța cu care Mihai Găinușă face relația dintre umorul primar, bazat pe jargon si dicționar etnic, și umorul referențial." (Tudor Octavian)

10. Hamilton-Paterson, James. Gătind cu Fernet Branca. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 350 p.
„Ea, Marta, vine din Voida, nume fictiv al unei foste republici sovietice. Vorbeşte stricat engleza, compune muzică de film, găteşte mâncăruri neclare şi are o familie suspectă. El, Gerald, vine din Anglia, îngână arii din opere şi scrie biografii de vedete sportive sau pop-rock. Fiecare ajunge în Toscana momit de promisiunile mincinoase ale unui agent imobiliar: linişte, peisaj de poveste, o minunăţie de casă, vaste posibilităţi de reverii bucolice. Şi fiecare descoperă că reclama şi realitatea nu se potrivesc. Aventura toscană se transformă în farsă, iar în scenă îşi fac apariţia personaje pe care prudenţa te îndeamnă să le ţii la distanţă. Exasperaţi de propria soartă, dar şi de vecinul neprevăzut, Marta şi Gerald încearcă acomodarea prin schimburi de reţete (unele de o originalitate buimăcitoare) şi prin închinarea ritualică a câte unui pahar de vermut.”

11. Haskins, Mike. Mi-au scanat mansarda, n-au găsit nimic. – Bucureşti : Humanitas, 2009. – 477 p.
Cine a crezut că numai românii spun lucruri trăsnite e poftit să-şi ceară iertare ţărişoarei. Mai mult, dacă stai să compari derapajele de expresie sau de gândire ale lui Vanghelie cu lufturile lui George W. Bush ai imediat impresia surclasării. Veşti proaste: nici măcar la inepţii nu suntem băgaţi în seamă. Pur şi simplu nu contăm. Mike Haskins și Clive Wichelow întocmesc o antologie a stupizeniei pentru care – impardonabil – nu aleg nici o vedetă carpatină. Figurează în schimb, cu producţii pe sprânceană, toată floarea cea vestită a Occidentului şi a Americii, de la Kevin Keegan la Britney Spears, de la Victoria Beckham la Samuel Goldwyn şi de la Yogi Berra la Tony Blair. Mi-au scanat mansarda, n-au găsit nimic e de fapt ecoul unei cugetări a lui Einstein: „Două lucruri sunt infinite, prostia şi universul. Dar despre acesta din urmă am unele rezerve." Pentru deschiderea apetitului, iată trei exemple dintr-o recoltă de câteva mii (urmează să le descoperiţi autorii deschizând cartea): „Dacă ar trăi Roosevelt, s-ar răsuci în mormânt“; „O să cred în televiziunea color când o s-o văd negru pe alb“ şi „Nu e o iluzie, doar pare“. Bucuraţi-vă!

12. Machale, Des. Om pansiv, om parşiv. – Bucureşti : Humanitas, 2007. – 244 p.
„După Vorbe de duh, irlandezul Des MacHale propune o nouă antologie de citate spirituale de ieri și de azi. Oferta din Om pansiv, om parsiv nu reia nimic din volumul anterior, asa că publicul va avea ocazia să guste în premieră sute de panseuri ale oamenilor importanti care au traversat timpurile, de la Oscar Wilde la Groucho Marx și de la Brendan Behan la Woody Allen. Truculenta, haz nestăpânit, vervă scânteietoare și calambururi rafinate – iată ingredientele acestei cărți pe care o veti citi în cateva ore. Exemple? Iată doar două: „A face sex la 93 de ani e ca și cum ai juca snooker cu o funie“ (George Burns) și „Nostalgia nu mai e ce-a fost“ (Yogi Berra).” „ Des MacHale a găsit în Om pansiv, om parsiv dreapta cumpănă între ironia șfichiuitoare și boroboață, între cristalul scânteietor și umorul fără voie.”

13. Mendoza, Eduardo. Labirintul măslinelor. – Bucureşti : Humanitas, 2006. – 236 p.
Labirintul măslinelor îl readuce în centrul unei spirale de peripeții pe detectivul nebun și parodic din Misterul criptei vrăjite. Eduardo Mendoza oferă din nou un text autopersiflant, care e o caricatură a genului politist dar, implicit, a unei societăți spaniole în tranziție și a diversele sale sfere de limbaj. Într-un labirint de aventuri care se bifurcă si se multiplică în ramificații surprinzătoare și insolite, imaginatia narativa a lui Mendoza merge acum si mai departe: cu un triplu salt mortal de saltimbanc somnambul, naratorul-detectiv pătrunde prin distorsionarea intrigii politiste nu doar în teritoriul umorului și absurdului, ci si în cel al fabulației fără limite, care atinge miracolul suprarealist prin deformarea sistematică a realității și accentuarea trăsăturilor sale grotești și aberante.

14. Mendoza, Eduardo. Peripeţiile coafezului. – Bucureşti : Humanitas, 2006. – 315 p.
În Barcelona anilor '90 totul este în plină schimbare. Ospiciul care îl adăpostea pe mai vechiul nostru cunoscut, excentricul detectiv dependent de Pepsi-Cola, se transformă în centru de relaxare, iar adevaratul balamuc este orasul. O lume foarte complicată, în care inconfundabilul protagonist din Misterul criptei vrăjite și Labirintul măslinelor vrea să înceapă o nouă viață. Dar, împotriva propriei voințe, se vede amestecat într-o crimă și, pentru a nu fi chiar el acuzat, trebuie să o facă, din nou, pe detectivul. Întâmplarea îl aruncă în mijlocul unei intrigi obscure, care abundă în femei fatale, furturi, dispariții, crime și corupție. Între comedie în stare pură și satiră socială, Peripețiile coafezului oferă o radiografie a societății în continuă tranziție și o lecție demnă de ținut minte: doar privind prin ochii unui nebun inocent putem pricepe ceva din nebunia lumii în care trăim.

15. Paraschivescu, Radu. Balul fantomelor. – Bucureşti : Humanitas, 2009. – 308 p.
„Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i ce planuri ai“, declară Woody Allen. Sensibil la panseul cineastului, Virgil Mihalcea, profesor de istoria literaturii universale la un liceu bucureştean din anii nouăzeci, trăieşte fără o agendă anume. Cvadruplu divorţat, cu ambiţii de gânganie şi destin de euglenă, el îşi ţine orele pe pilot-automat şi simte cum îl îneacă blazarea. Elevii râd de el, colegii îl privesc de sus, directorul l-ar vrea pe făraş. Această existenţă cenuşie se colorează violent când în garsoniera şi în viaţa lui Mihalcea pătrunde Carla Bracci, o tânără cu aptitudini de maseuză şi fizic de iepuraş Playboy. Schimbarea e bruscă şi totală. În jurul lui Mihalcea încep să crească mafioţi cu acoperire diplomatică, lichidatori sadici, dealeri hârşiţi, poliţişti cu agendă dublă. Totul se transformă într-un perpetuu joc de măşti în care situaţiile basculează neaşteptat. Însă Balul fantomelor nu e doar o farsă din vremea de început a traficului de droguri din România. Cartea pastişează deopotrivă reţetele thrillerelor de doi bani şi ONG-urile cu gesticulaţie ineficientă şi apetit bugetivor.

16. Paraschivescu, Radu. Ghidul nesimţitului. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 190 p.
Cum trebuie să te porti ca să-ți indispui semenii? Care sunt trăsăturile definitorii ale nesimțitului carpatin? Cât e instinct și cât premeditare în comportamentul lui de zi cu zi? Iată câteva întrebări care merită un răspuns în registru ironic. Fiindcă nesimțitul a devenit o prezenta ubicua și agresivă, fără de care traiul cotidian nu mai poate fi conceput. Ghidul nesimtitului poate fi citit ca un fals tratat de proastă creștere, în măsura în care oferă căi de perfecționare celor care nu au ajuns la nivelul suprem de nesimțire. Dar rostul lui adevărat e să întâmpine prin râs câteva dintre smintelile atitudinale din viața noastră la început de mileniu. În transportul public sau pe trotuar, la restaurant sau în intimitatea propriului apartament, la biserica sau la teatru, nesimțitul român corodează nervi, provoacă stupori și te impinge spre o vorba a lui Mark Twain: „Omul e singurul animal care roșește. Sau ar trebui s-o facă.”

17. Paraschivescu, Radu. Ghidul nesimţitului. – Bucureşti : Humanitas, 2011. – 190 p.
Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face Ghidul nesimţitului – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. Ghidul nesimţitului vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.

18. Paraschivescu, Radu. Mi-e rău la cap, mă doare mintea. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 166 p.
Rar trece o zi fără să auzi o vedetă a tranzitiei rostind o gogomanie. Vorbitorii arenei naționale se pronunță indiferent de tema, anotimp sau stare de spirit. Unii emit inepții cu degetul la tâmplă, altii filozofează tânjind după admirația celor din jur. Unii sunt prețioși, alții încruntați. Unii stâlcesc cuvinte, alții idei. Din muzica și din televiziune, din fotbal și din politică, din sănătate și din literatura, din sfera afacerilor și a relațiilor de cuplu, Radu Paraschivescu a strâns o recoltă perfect comparabilă cu aceea din Fie-ne tranzitia ușoară. (Amănunt: nimic din volumul de față nu a fost preluat din precedentul.) La fel ca în clasamentele muzicale, publicul are ocazia să admire evoluția starurilor în ascensiune, dar și stabilitatea dezinvoltă a consacraților. Volumul se încheie cu un capitol rezervat vorbelor de duh autentice. E totuși consolator să știi că există încă și practicanți ai umorului voluntar.

19. Paraschivescu, Radu. Fie-ne tranziţia uşoară. – Bucureşti : Humanitas, 2007. – 136 p.
„Sunt oameni care nu poți să le bagi lucruri în cap nici cu forcepsul”, se plânge Loredana Groza. „Destinul meu a fost marcat de soarta”, filozofeaza Dan Iosif. „Rog poporul roman să stea cu mâinile și picioarele depărtate, ca să-l pătrund cu energia mea", invită Constantin Mudava. „Există aici, în această sală, tineri care au murit în revoluția din decembrie 1989”, descoperă Viorel Catarama. „Omar Hayssam a fost dat afară din partid chiar dacă n-a fost membru”, explica Adrian Năstase. Așa cum copiii spun lucruri trăsnite, adulții - îndeosebi cei deveniți persoane publice - scot pe gură perle. Citindu-le, până și ursuzii vehemenți își vor îngădui concesia râsului. Cartea de față e o antologie de umor involuntar, însă are la final un capitol rezervat vorbelor de duh autentice. Citiți-o și veți vedea cum vorbesc și cum gândesc (sau nu) celebritățile tranziției, de la Ion Iliescu la Costi Ioniță, de la Madalin Voicu la Dumitru Dragomir și de la Viorel Hrebenciuc la Oana Zăvoranu. Poftim? Lipsește Gigi Becali? Hm. Deschideți cartea și căutați mai atent.

20. Pleşu, Andrei. Comedii la porţile Orientului. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 254 p.
Ce înseamnă, de fapt, Comédii la porțile Orientului ? Înseamnă mai multe: umor tonic, haz vehement, ochi critic fixat asupra subrezeniilor indigene, verva cotropitoare, limbaj luxuriant și un farmec al rostirii care nu se obține din dicționare și compendii. Aveti de-a face, așadar, cu un volum de gală. Rostul lui e să ne binedispună și să ne reconecteze la literatura pură. Căci dincolo de eventuala lor miză pedagogic moralizatoare, Comédiile asta sunt: bucăți sau mai degrabă bucate literare, din care nu lipsește nici o mirodenie și care alcătuiesc un ospăț inubliabil. Andrei Plesu descrie o Românie fără fard, dezbrăcată de sclipici și livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele și abdicările ei postdecembriste. O Românie haotică și delirantă, ambiguă și abruptă, hazlie și inconsecventă. Un spațiu al candorilor și al coniventelor, al farafastacului pompos și al formei fără fond.

21. Prelle, Emmanuel. Anticiclopedia filmului. – Bucureşti : Humanitas, 2009. – 90 p.
Care sunt secretele cinematografului din Burkina Faso? Cum arată o zi din viaţa filmului indian? Poţi face într-adevăr carieră la Hollywood jucând roluri de maimuţă? A fost sau nu Alain Delon agent KGB? Care sunt raporturile dintre Philippe Léotard şi Johnny Walker? Cum poţi să devii membru al Oficiului Filmului Catolic? Prin ce se deosebeşte un film afgan de un film somalez? Cum se numeşte cinematograful portughez de introspecţie? (Răspuns: fado-masochism.) Decişi să combată morga savantă a criticilor şi să rănească orgoliile actorilor, Emmanuel Prelle şi Emmanuel Vincenot privesc amuzaţi cinefilia şi pe cinefili. Amestec de satiră, caricatură şi rea-credinţă, Anticiclopedia filmului pune o compresă pe fruntea înfierbântată a celor care se iau prea în serios, clipă de clipă şi ceas de ceas. Prelle şi Vincenot se distanţează de clocotul festivalurilor de film şi de sforăriile din culise, preferând abordarea parodică, ricanarea şi râsul în pumni.

22. Răcani, pifani şi veterani / coord. : Radu Paraschivescu. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 266 p.
Cine și-l amintește pe Mos Teaca, personajul lui Bacalbasa, stie ca era un „melitar" slugarnic cu superiorii, mojic cu subalternii și ros de ură față de civili. Cine nu și-l amintește, n-a auzit de el și nu i-a întâlnit omologii în carne, epoleți și oase primește acum invitația la un cenaclu cazon cu numere speciale. În program: dresura de filologi cu masca pe figura, concerte pentru bocanc, lopațica și orchestra, târâșuri prin noroiul patriei, plantoane în creierii nopții lângă butoaie goale, dialoguri absurde cu plutonieri obtuzi, porții de instrucție pe coclauri, farse de tot felul și rememorări truculente. Printre pățiți: Serban Foarta, Dan C. Mihailescu, Traian Ungureanu, Dumitru Radu Popa, Radu Naum, Calin-Andrei Mihailescu, Cristian Tudor Popescu, Robert Serban, Catalin Stefanescu. Semnatari ai unei declarații comune: mulți și-au satisfăcut stagiul militar, dar stagiul militar nu i-a satisfăcut pe mulți.

23. Roy, Camilien. Arta de a respinge un roman. – Bucureşti : Humanitas, 2009. – 172 p.
Adlai Stevenson a spus cândva că editorul e persoana care cerne grâul de neghină şi păstrează neghina. Camilien Roy duce mai departe persiflarea şi-l arată pe editor în tot ce are mai antipatic. Dacă tot nu ştie să frângă inimi, editorul se pricepe ca nimeni altul la distrus aspiraţii. Scufundător de speranţe, torpilor de iluzii, distrugător cu rază mare de acţiune, acest personaj năpădit de manuscrise şi-a fabricat cu timpul un repertoriu variat al refuzurilor. În cartea aceasta găsiţi nouăzeci şi nouă de forme de-a spune „nu“ unor oameni care aşteaptă cu sufletul în palmă un „da“. Respingerea unei propuneri de publicare poate îmbrăca forme năstruşnice, de la delirul incontinent la pompoşenia dizgraţioasă, de la sictireala scurtă la criza de isterie şi de la regretul mămos la replierea strategică. Încă nu ştim dacă respingerea unui roman e cu adevărat o artă. Aflăm însă, de la Camilien Roy, că anticamera editorială nu e deloc un spaţiu ocrotit de surâsul heruvimilor.

24. Sadler, Michael. Un englez la Paris. – Bucureşti : Humanitas, 2010. – 230 p.
Ce speră un englez evadat din ceaţă să găsească în Franţa? Joie de vivre, savoir faire şi plaisir d'amour. Educaţia sentimentală a lui Flaubert se transformă într-o educaţie continentală, căreia omul nostru i se supune cuminte, aşteptând înflorirea. Cum însă orice transplant poate produce efecte secundare, iată-l pe erou jucând într-o spumoasă comedie a inadecvării. Scorţos când lumea e destinsă, ponderat când totul în jur invită la frivolitate, meditat la „catehismul preludiului“ de doctorande în flirt, el are totuşi norocul să oprească de fiecare dată oiştea la doi centimetri de gard. Dacă Sting a cântat melancolic despre un englez la New York, Michael Sadler scrie despre o lume agitată, pestriţă şi în fond încântătoare. E lumea băcanilor complici, a dentiştilor fascinaţi de meserie, a neorevoluţionarilor febrili şi cârcotaşi, a doamnelor şic. Concluzia e la mintea cocoşului, nu neapărat galic: cu o asemenea poftă de viaţă, îngropaţi în mâncăruri rafinate şi vinuri de poveste, prietenii de dincolo de Canal n-au cum s-o bage pe Mânecă.

25. Teodoreanu, Alexandru O. Hronicul măscăriciului Vălătuc. – Bucureşti : Humanitas, 2007. – 188 p.
Tablou de moravuri parfumat cu esenta de istorie, Hronicul măscăriciului Vălătuc dezvăluie o galerie de personaje fără seamăn în literatura româna. Unele au un haz enorm, altele sunt prinse în situații fără ieșire. Unele stârnesc hohote, altele înduioțează. Tușele groase în care zugrăvește Păstorel confirmă aplecarea lui spre farsă sau pastișă. Soțul încornorat, soața șturlubatică și fâșneața, amorezul pe care focul dragostei îl pârjoleste la nouăzeci de ani, paharnicul ulcerat de neputință lașă a boierilor, pehlivanul care-i păcălește pe cei care vor să-l dea pierii, conitele clevetitoare și feciorii cu flinta pe umăr și pistolul la brâu – toți aceștia ies din frescă și vorbesc despre un timp trecut, ale cărui obiceiuri sunt însă păstrate cu sfințenie de contemporani. Hronicul măscăriciului Vălătuc livrează dovezi tuturor celor care susțin că romanul e unic, acomodant și inimitabil.