Impresii de lectură

0

O moarte care nu dovedeşte nimic

de Anton Holban

Deplin conştient de forţa sa de impunere, propriul subconştient mi-a demonstrat modul de a gîndi şi de a-şi expune gîndurile prin intermediul unui roman dinamic, şi mai concret : ,,O moarte care nu dovedeşte nimic”, autor – Anton Holban. În timpul lecturii conştientizam o concordanţă a propriilor viziuni cu cele ale autorului, ascuns, de altfel, în eul principalului erou al romanului – Sandu, o fiinţă aflată în permanentă conversaţie cu interiorul său. Acest Sandu, un rătăcit în spaţiul unei căutări a propriului sine, nu-şi înţelege sentimentul de dragoste faţă de Irina – o persoană care s-a găsit fără a se pierde şi care caută ceia ce nu a pierdut.
Dragostea e simţită diferit de ambii şi, prin urmare, diferită este prin sentimentul fiecăruia în parte. Autorul, prin modul de expunere a gîndurilor principalului personaj, îşi redă, de fapt, capacitatea de a reflecta sentimentul şi de a simţi gîndul. Se crează o imagine a contradicţiei, necesitatea mai multor aspect ale omului, precum şi a victoriei în lupta cu frica de confuzii. Analiza întrebărilor fără răspuns ale lui Sandu şi a răspunsurilor lipsite de întrebări ale Irinei, duce la concluzionarea faptului că naclaritatea ajută la profunzimea modului de a reflecta.

Anton Holban în acest roman renunţă la alte personaje, atenţia în întregime aparţinînd persoanei întîia şi gîndurilor acesteia, expuse în jurnalul său zilnic, gînduri, de fapt aflate în deplină dependenţă de al doilea personaj – cea care iubește în deplină dăruire de sine.

Lipsită de reciprocitate, această iubire condiţionează contraticţia sentimentală a lui Sandu – ură, repulsie, milă, amuzament, admiraţie, extaz, toate îndreptate în aceiaşi direcţie – Irina – persoana care se înţelege fără explicaţii, dar care nu poate fi înţeleasă nici cu ajutorul acestora. Această difersitate banală a lumii interioare, crează imaginea unui om care fuge de sine însuşi, din teama de a nu se vedea învins, fără a şti de cine sau de ce. Căutînd cauza iubirii, Sandu îşi impune propria lipsă în lumea amorului, o lume căutată fără a avea interesul de a găsi, în schimb, o lume găsită de către Irina, dar care nu îi poate oferi acestuia o adresă concretă, singură aflîndu-se într-un spaţiu lipsit de adrese.

Văzîndu-şi propriul eu în căutare de sentiment, eroul principal fuge de propriul sine, apelînd la ajutorul raţiunii : o lume a întrebărilor, cărora li se impun răspunsuri, nişte răspunsuri care nu au nevoie de gînd. Această fugă lipsită de direcţie, favorizează piedica pusă de siguranţa propriilor îndoieli şi căderea în înjosirea făcută de propriul eu.

Odată îmbinat cu sentimental de amor, eul dat impune recunoaşterea faptului de către Sandu. Însă acesta nu vrea să devină un tot întreg cu sinele învingător, solicitînd o cauză a acestei recunoaşteri. Involuntar, ea nu s-a lăsat mult aşteptată – moartea Irinei. Manifestată prin sinucidere din lipsă a unui sentiment reciproc, această moarte nu reuşeşte să învingă banalitatea raţiunii, care încearcă să gîndească sentimentul, fără a avea gînduri despre sentiment. În acest mod, moartea nu a învins întrebările, nu a oprit fuga, nu a oferit o cauză a iubirii, nu a prelungit victoria eului, ci a favorizat apariţia unei alte întrebări în gîndurile lui Sandu : Irina a trăit pentru a oferi o cauză a vieţii propriei morţi? O moarte care nu dovedeşte nimic...      

Lilia Gribineţ, 

politolog