Legenda Dragobetelui
Se zice că Dragobete era feciorul Dochiei, care potrivit unei legende ar fi fost fiica lui Decebal, ultimul mare rege al dacilor. Fata avea părul galben ca firul de aur, ochii albaștri ca cerul, fața albă ca porțelanul și buzele roșii ca murele coapte. Aceasta își ducea traiul la poalele unui munte, pe malul unui lac cu apă cristalină. Dochia avea o turmă de oi, pe care le scotea zi de zi la păscut, în preajma colibei sale. Într-o seară, îmbătată de mireasma florilor, adormise sub cerul înstelat. La
miezul nopții, de după munte, s-a ridicat un nor de ceață, care a învăluit
trupul firav al Dochiei într-o îmbrățișare intensă și profundă. Fecioara a
deschis ochii, simțind pe buze gustul unui sărut plăpând. A aruncat o privire
în jur, dar nu văzuse pe nimeni.
Peste nouă luni de la acea noapte cu lună plină, pe 24 februarie, Dochia a adus
pe lume un băiat, pe care l-a numit Dragobete.
La 19 ani, Dragobete era un flăcau frumos și chipeș, cu părul negru ca
tăciunele și ochii verzi ca iarba. Cine era tatăl tânărului a rămas o enigma,
lumea însă spune că ar fi fost Duhul Muntelui, prefăcut în ceață.
Într-o zi, pe când Dragobete se odihnea pe malul lacului unde fusese zămislit,
se pomeni în față cu un bătrân. Era înțeleptul care locuia într-o peșteră
ascunsă în inima muntelui. Acesta i-a zis pe nume și l-a chemat cu el. Tânărul
l-a urmat și astfel i-a devenit ucenic. Bătrânul i-a transmis toate
cunoștințele sale, începând de la Cartea secretă a Naturii și până la graiul
păsărilor și cel al fiarelor sălbatice.
Reîntors printre oameni, Dragobete trezea iubire în inima fetelor, se arăta în
vis flăcăilor și-i învăța secretele iubirii. Potrivit legendei, după mai multe
sute de ani, Spiritul Muntelui și-a chemat fiul acasă. La cererea lui, Maica
Domnului l-a prefăcut într-o plantă miraculoasă, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete, zis și Năvalnic, renaște în fiecare an, pe 24 februarie, aducând sărbatoarea pe meleagurile românești.
Prin urmare, Dragobete a deveni zeul dragostei și al bunei dispoziții la
români, fiind mai târziu identificat la romani cu zeul iubirii - Cupidon, iar
la greci - cu Eros.
Obiceiuri de DRAGOBETE
Pe vremuri (în unele regiuni, chiar și astăzi), de Dragobete, tinerii își
puneau straie de sărbătoare și porneau cântând spre pădure, după ghiocei,
primele flori de primăvară.
La miezul zilei, fetele o luau la fugă spre sat, iar băieții încercau să le
prindă și să le sărute. Fiecare flăcău urmărea tânăra pe care o plăcea. Dacă și
fata îl plăcea pe băiat, atunci se lăsa prinsă, iar urmare sărutului, cei doi,
spre seară, se logodeau, logodna fiind anunțată întregii familii și
comunității.
Se zice că participanții la sărbătoare vor avea parte de belșug, fiind feriți
de boli și febră. Cei care nu-l omagiau pe Dragobete, însă, riscau să fie
ocoliți de dragoste în acel an.
Pentru a fi drăgăstoase tot anul, femeile obișnuiau să atingă pe furiș un
bărbat din alt sat. De asemenea, acestea aveau grijă să hrănească pe saturate
orătaniile din gospodărie. De Dragobete nu se sacrificau nici păsări, nici
animale.
Totodată, pentru a avea un an roditor, oamenii, în această zi, nu munceau, la
fel ca în zilele cu sărbători religioase. Treceau cu vederea această tradiție
doar fetele care iși doreau intenționat să fie ”pedepsite” de Dragobete.
Totuși, ocrotitorul dragostei avea mare grijă de supușii săi, dăruindu-le
iubire cu carul!
