![]() |
| George Călinescu (1899-1965) |
„Numai cei care nu pot să iubească îmbătrânesc și mor”
George Călinescu
George
Călinescu, ajuns la vârsta de 65 de ani, a fost internat pe 24 noiembrie 1964,
la sanatoriul Otopeni cu diagnosticul ciroză hepatică. Primele zile i s-au
părut îngrozitoare. Avusese mereu fobia liniștii, dar acum trăia senzația
”exilării în neant”. Ar fi vrut să vorbească personal cu apropiații, nu prin
scrisori.
Într-o
dimineață de ianuarie 1965, când soția sa, bolnavă, nu a putut veni să-l
viziteze, academicianul, a telefonat acasă îngrijorat: ”A…A…Alice , să nu mori!” Emoționată, a luat un
taxi și a ajuns la el. Când a văzut-o, filologul a îmbrățișat-o cu tandrețea de
odinioară: ”Eu… pe tine te iubesc! Tu ai tot optsprezece ani!” și îi ținea
înduioșat mâinile în palmele sale.
În
spital, George Călinescu a continuat să lucreze asiduu, dar se lovea mereu de
diminuarea progresivă a energiei. Abdomenul umflat nu-i permitea să se întoarcă
pe partea stângă, de aceea scria întins cu fața în sus, pe un fel de tăbliță.
La
sfârșitul lunii ianuarie 1965 a primit delegația circumscripției electorale
Răcari. Alegătorii îl propuneau candidat în Marea Adunare Națională. Era
nemulțumit că fusese tuns prea scurt și nu va arăta bine când vor începe
lucrările forului legislativ.
La
începutul lui februarie apăruse ”Ion Creangă”. L-a recitit cu voluptate,
semnalând în ”Contemporanul” erorile tipografice. Între timp, starea de
sănătate i se agrava. Durerile abdominale atroce i se alinau doar cu morfină.
Slăbise, devenise pământiu la față și ochii îi luceau straniu. Pentru prima
oară părea îmbătrânit.
Prin
testament i-a lăsat totul soției rugând-o ca după moartea ei, să doneze casa de
domiciliu către Institutul de Istorie și Teorie Literară, instituție literara,
aflată în mare nevoie de resurse. Mesajul trimis Conferinței Scriitorilor pe 19
februarie a fost ultimul text pe care a încercat să-l scrie. Disperat renunță,
deoarece cuvintele erau ilizibile, atât de mult îi afecta boala trupul. Zilnic
i se făceau perfuzii.
Primăvara
lui 1965 a venit repede. La 1 martie, cercetătoarea Cornelia Ștefănescu i-a
adus o crenguță de liliac și a așezat-o pe noptieră, într-un pahar cu apă. A
primit-o ca pe o veste bună. Credea că dacă se vor deschide mugurii și vor da
în floare, se va mântui. El îi schimba apa de două ori pe zi. Verdele plantei
se înviorase. Mugurii începuseră să capete pronunțate pete violet-roșcate, ca
de vin, prevestind un început de înflorire. Apoi crenguța a dispărut.
Stânjenit, motiva că o luase, din greșeală, îngrijitoarea. Însă o aruncase
singur, descoperind într-o dimineață că s-a uscat.
Inițial
G. Călinescu a căzut într-un somn agitat. Între orele unu și jumătate și două
s-a ridicat și după ce, cu un ultim efort, a făcut câțiva pași prin cameră,
vădit preocupat de ținuta lui, ca un suprem exercițiu de demnitate umană, a
rugat pe cele două surori, care îl vegheau, să cheme pe doctor, fiindcă în zece
minute ”s-a sfârșit”. S-a așezat din nou în pat. Coma începuse. Sub privirile medicului
de gardă, vineri 12 martie 1965, la orele trei și jumătate noaptea, George
Călinescu s-a stins.
Surse: Ion Bălău, Viața lui G. Călinescu.- București:
Editura Libra, 1994
Mic dicționar de scriitori români.- București: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1978
