Romanul ,,Jane Eyre’’ de Charlotte Brontë
Deşi am citit acest roman cu mulţi ani în urmă,
amintirea lui îmi mai readuce în inimă senzaţii dureroase. Apoi îşi cer dreptul
şi altele, mai plăcute, de împlinire, întrucât finalul operei a fost unul
fericit.
Ce m-a impresionat? Ce m-a durut? Ce m-a sensibilizat?
Este vorba de trista poveste, de destinul
dramatic încărcat de suferinţă, durere şi singurătate a bietei Jane…
Destinul ei e marcat de trista experienţă a copilăriei. Charlotte Bronte ne
prezintă un personaj central, în jurul căruia se întreţes toate intrigile, tot
firul narativ a operei. Un destin de copil, apoi unul de domnişoară şi iată, în
fine, destinul unei femei. Din primele pagini, m-a impresionat până la lacrimi
povestea unui copil: o fetiţă. Fetiţa este orfană şi chiar dacă creşte
alături de mătuşa şi de verişorii ei, aceasta nu se bucură de dragostea
unicelor sale rude, ci dimpotrivă, se confruntă la fiece pas cu ura şi
cruzimea lor. În scena cînd verişorul ei o atacă şi îi provoacă şi o rană la
cap, iar ea încearcă doar să se apere de gestul lui violent, nu este pedepsit
John Reed, vărul ei, ci este pedepsită chiar ea, fiind dusă cu forţa şi
încuiata în camera roşie. Acea cameră roşie este una sumbră, camera în care cu
nouă ani în urmă murise unchiul fetei. Un copil de nouă ani încuiat în camera
unde a zăcut un mort, un copil însingurat, lipsit de hrană, drept pedeapsă, dar
şi privat de orice semn de afecţiune. Un matur şi-ar putea pierde minţile în
asemenea condiţii, dar ce să mai zicem de un copil!?
